În fiecare duminică mă apucă întrebările existențiale: ce să fac de mâncare ca să ne ajungă toată săptămâna? Fac un research pe net în căutarea adevărului pur, mă hotărăsc, mă duc la cumpărături, mă apuc de gătit. E gata masa, pun masa, strâng masa. Și-am obosit.

Și așa, cu burta plină și cu mâinile uscate de la detergentul de vase, mă bucur de ultimele ore de weekend. Doar că de data asta nu m-am mai bucurat în liniște. În schimb am început să mă întreb când am devenit această persoană fadă a cărui succes săptămânal e gătitul unei supe. M-am simțit ștearsă.

Mi-am spus în gând povești de pe vremea când eram famme fatale. De pe vremea când nu ieșeam să iau pâine nearanjată și aveam niște replici sclipitoare mai ceva decât aragazul după ce fac o curățenie din aia zdravănă. Mi-am dat seama că persoana aia la care...

Într-o seară în care se va acoperi complet luna, se vor alinia astrele, se va curăța karma, eu mă gândesc la cât de neînsemnate devin dintr-o dată acțiunile noastre cotidiene. Câtă importanță capătă din nou natura, de care uităm în fiecare zi, cu toate că ea e în noi fără pauză. Suntem natură, dar încercăm să ne îndepărtăm de ea, luăm forme nefirești, încercăm să ne înțelegem mai bine, dar fără să privim în noi, unde ar fi, de fapt, toate răspunsurile...

Abia aștept să văd luna plină cum dispare, pentru că sper ca apoi să mă văd mai bine pe mine, cum dispar, și reapar, cum o iau de la capăt, cum mi se aliniază gândurile, simțurile. Aș vrea ca odată ce se termină eclipsa să vină și răspunsul la toate întrebările, verbalizate sau nu, chiar și a celor din subconștient, care iau...

Presupun că și ție, la fel ca și mie, ți s-a întâmplat cel puțin o dată să te trezești cu o durere infernală în tot corpul, să se învârtă camera cu tine, să nu poți să te ridici din pat, decât să întinzi letargic mâna după apă. Să te iei cu mâinile de cap și să îți spui: Doamne, jur că nu mai beau în viața mea! Și chiar te crezi, poate nu doare pe moment, poate și câteva zile după, săptămâni...până la următoarea. 

Oare de ce se întâmplă așa? Oare de ce ajungem să ne refugiem în substanțe care păcălesc chimia creierului și ne provoacă stări pe care teoretic în mod obișnuit nu am avea cum să le accesăm? Poate pentru că viața e prea mult, prea copleșitoare, și ajungem într-un punct în care nimic nu mai e de ajuns, niciun preș...